Flancul estic sub presiune: Retragerea americană scoate la iveală lipsa de viziune a României

România, la poarta furtunilor

Așezată „la poarta furtunilor”, între Rusia, Balcani și Marea Neagră, România se află direct expusă acestor transformări. Această retragere parțială nu trebuie privită prin panică sau teorii conspiraționiste, ci ca un test de maturitate strategică: știe România ce vrea să fie în arhitectura de securitate euro-atlantică sau continuă să-și definească identitatea doar prin reflexe de loialitate?

Lipsa unei viziuni proprii riscă să transforme România într-un actor secundar, un teritoriu logistic mai degrabă decât un pilon strategic.

Nivelul politic – între fidelitate și lipsa de viziune

Washingtonul își reconfigurează constant prioritățile. Dacă perioada 2022–2024 a însemnat consolidarea flancului estic, acum asistăm la o redistribuire a resurselor către Indo-Pacific și Orientul Mijlociu. Nu e vorba de o retragere din NATO, ci de o optimizare strategică. Totuși, rebalansarea afectează România — nu Polonia — semn că Bucureștiul a pierdut sincronizarea strategică.

De peste trei decenii, discursul strategic românesc s-a rezumat la formule diplomatice sterile: „parteneriat strategic”, „angajament ferm”, „sprijin deplin pentru aliați”. România nu are însă o narațiune proprie despre sine, despre rolul său regional sau despre echilibrul dintre securitate și dezvoltare.

Prin contrast, Polonia investește masiv în apărare și se afirmă ca lider regional, Ungaria cultivă o politică de autonomie strategică, iar Turcia joacă rolul de pivot între blocurile geopolitice. România, în schimb, continuă să tacă strategic — reacționează, dar rar acționează.

Dimensiunea militară – între prezență și relevanță

Din punct de vedere militar, reducerea contingentului american nu înseamnă abandon, ci un test al rezilienței proprii. România a confundat ani de zile garanțiile aliate cu responsabilitatea internă.

Deși beneficiază de infrastructură modernizată (Mihail Kogălniceanu, Câmpia Turzii, Deveselu), Forțele Armate Române se confruntă cu un dezechilibru structural:

• deficit de personal și îmbătrânirea efectivelor;

• formare insuficientă pentru războiul hibrid și cibernetic;

• achiziții fragmentare (Patriot, HIMARS, F-16, Piranha) fără o strategie integrată;

• o industrie de apărare inertă și subfinanțată.

Romarm și filialele sale funcționează cu dificultate, multe fără bugete aprobate, iar relansarea producției de pulberi la Făgăraș, printr-un parteneriat cu Rheinmetall, vine cu o întârziere de trei ani de la izbucnirea războiului din Ucraina.

Fără o strategie coerentă de integrare între instruire, achiziții și producția internă, România riscă să rămână doar un culoar de tranzit militar, nu un factor de stabilitate regională.

Între globalism și suveranitate strategică

România nu și-a definit poziția între globalismul instituțional occidental și suveranismul emergent. Lipsa unei viziuni proprii o transformă într-un spațiu de tranzit al intereselor altora, nu într-un stat decident.

Un cadru strategic autentic trebuie să lege politica externă de economie, energie, apărare și cultură. Fără el, cele mai solide parteneriate se transformă în dependențe.

Nevoia unui busol strategic

Decizia Washingtonului este un semnal de trezire: România are nevoie urgentă de o busolă strategică proprie. Protecția externă nu poate substitui gândirea internă.

Un stat care aspiră la stabilitate și respect trebuie să vorbească prin inițiativă, nu prin reflex. România are resursele, poziția geografică și experiența istorică necesare pentru a deveni un far regional al echilibrului — dar acest lucru cere o elită educată geopolitic, un centru național de analiză strategică și o societate informată.

Fără acestea, România va rămâne „poarta furtunilor”, nu farul care le anticipează.

de Lt. Gen. (r) Corneliu Pivariu

„O națiune fără o viziune strategică nu are viitor, ci doar reflexe.” — parafrază după Raymond Aron