14 octombrie 1802: Ziua în care România s-a clătinat din temelii - Povestea „Marelui Cutremur” care a zguduit ținuturile de la Istanbul până la Sankt Petersburg
Pe 14 octombrie 1802, chiar în ziua prăznuirii Sfintei Cuvioase Parascheva, pământul s-a cutremurat cu o forță nemaivăzută în spațiul românesc. A fost cel mai puternic seism din istoria cunoscută a României, cu o magnitudine estimată la 7,9 grade pe scara Richter, produs la o adâncime de aproximativ 150 de kilometri, în zona seismică Vrancea. Mișcarea telurică a fost resimțită pe o suprafață de peste două milioane de kilometri pătrați, de la Istanbul până la Sankt Petersburg, și a lăsat în urmă un peisaj apocaliptic.
O țară încercată de foamete, jafuri și teroare
Anul 1802 fusese deja unul al dezastrului pentru Țara Românească. Bandele lui Osman Pazvantoğlu, pașa rebel de la Vidin, trecuseră Dunărea și jefuiseră sate întregi. Domnitorul Mihai Șuțu, copleșit de haos, fugise din țară, lăsând Valahia pradă tâlharilor. Foametea, seceta și lipsa de autoritate făcuseră ca oamenii să nu mai aibă alt sprijin decât rugăciunea.
În seara de 13 octombrie, credincioșii se pregăteau pentru sărbătoarea Sfintei Parascheva, sperând că ziua următoare va aduce alinare. În schimb, în miezul zilei de 14 octombrie, cerul s-a întunecat, pământul a început să urle, iar zidurile s-au prăbușit una câte una.
Două minute de iad
„Cutremurul cel Mare” a durat doar două minute, dar suficient cât să transforme orașe întregi în ruine. Oamenii au fost aruncați la pământ, turnurile s-au prăbușit, iar din adâncuri au țâșnit jeturi de apă neagră și mâl cu miros de pucioasă.
Cronicarul Ioan Dobrescu nota în anii următori:
„Iar pământul pe alocurea se deschidea cât încăpea un om cu calul. (...) A căzut și Turnul Colței, cel vestit și înalt, cu ceasornicul său, podoaba Bucureștilor, care se vedea de la trei ceasuri depărtare.”
În București, Turnul Colței, simbol al orașului și una dintre cele mai frumoase construcții din secolul al XVIII-lea, s-a prăbușit complet. Hanurile, casele boierești și bisericile s-au dărâmat, iar mare parte din oraș a fost redusă la moloz.
Logofătul Ioan Diudiu, care a consemnat evenimentul 18 ani mai târziu, descria o imagine de coșmar:
„S-au dărâmat multe sfinte mănăstiri, case boierești și ziduri înalte. Pământul a crăpat, ieșind apă neagră ca păcura, iar copacii au dat cu vârfurile de pământ.”
Vrancea – inima seismelor din Carpați
Potrivit cercetărilor moderne ale Institutului Național pentru Fizica Pământului, seismul din 1802 s-a produs în zona de curbură a Carpaților, unde tensiunile dintre plăcile tectonice se acumulează la adâncimi intermediare.
Cutremurul s-a simțit în întreaga Europă de Est: Constantinopol, Kiev, Moscova, Sankt Petersburg, Varșovia, Varna, Vidin, Iași, Brașov, Sibiu și Cernăuți au raportat distrugeri semnificative. Direcția mișcării pământului a fost est–vest, iar solul s-a comportat „ca valurile mării”.
Pierderi uriașe și o amintire de neșters
Deși numărul victimelor nu a fost niciodată cunoscut cu exactitate, documentele epocii vorbesc despre mii de morți și răniți. La Târgu Jiu, patru oameni au murit în biserică, iar în Iași, zidurile curților domnești și ale mănăstirilor s-au prăbușit complet. În Transilvania, Brașovul și Sibiul au fost puternic afectate — Biserica Neagră a suferit avarii majore, iar la Hălchiu, întreaga biserică s-a prăbușit după ce țiglele acoperișului s-au ridicat și au căzut la loc.
În Moldova, mănăstirile Sfântul Ioan și Golia din Iași au fost grav avariate, iar în Ucraina, Lvov și Kievul au suferit distrugeri importante.
Cutremurul ca pedeapsă divină
Pentru oamenii acelor vremuri, „Marele Cutremur” nu a fost doar o catastrofă naturală, ci un semn al mâniei divine. Mulți au crezut că Sfânta Parascheva însăși a trimis pedeapsa asupra păcătoșilor, într-un moment de haos politic și moral.
„Spre aducerea aminte, atât a noastră, celor ce am văzut cu ochii, cât și a celor în urma noastră, să pomenească marea putere dumnezeiască”, scria logofătul Nicolae, martor al tragediei.
O rană în memoria colectivă
Cutremurul din 1802 a rămas, peste veacuri, o amintire de spaimă și teroare transmisă din generație în generație. A fost urmat de alte seisme majore — cele din 1829 și 1838 — însă niciunul nu a egalat intensitatea „Marelui Cutremur”.
Pentru societatea românească de la începutul secolului al XIX-lea, acea zi de octombrie a însemnat mai mult decât o mișcare tectonică: a fost o confruntare cu fragilitatea propriei existențe, într-o lume lipsită de știință, protecție și speranță.
„N-au pomenit așa cutremur înfricoșat”, consemna un cronicar.
Și, peste două secole, cuvintele lui rămân adevărate.
