„Statul, TVA-ul și democrația confiscată” – O analiză critică a unui sistem care își taxează cetățenii până la epuizare
De la Marrakesh la București, prin Washington: Cum a devenit TVA-ul o povară universală pentru cei mulți și o unealtă de control pentru cei puțini.
În 1954, în Marrakesh, Maroc, economistul francez Maurice Lauré introducea o inovație fiscală care avea să schimbe fundamental economia europeană: Taxa pe Valoare Adăugată (TVA). Creată inițial ca un mecanism eficient de colectare fiscală, TVA-ul a fost rapid adoptat de țările europene. Cu toate acestea, Statele Unite ale Americii, bastion autodeclarat al capitalismului și al democrației, nu au implementat niciodată un sistem de TVA. Diferența între cele două modele fiscale nu este doar tehnică, ci profund ideologică.
Cine este statul?
Definirea statului, într-un sens concret și cotidian, devine tot mai greu de realizat. Statul nu are o formă fizică, dar este omniprezent: în taxe, în legi, în sancțiuni, în decizii. Este un concept administrat de oameni – aleși sau numiți – care, în teorie, ar trebui să servească interesul public. În practică, însă, statul este adesea acaparat de grupuri de interese, de „găști politice” ce transformă reprezentarea democratică într-un paravan pentru autoreglare financiară.
Statul, departe de a fi o creație pur democratică, este deseori rezultatul unor interese externe – economice, militare sau geopolitice – care își mențin hegemonia prin influență directă și, când e nevoie, prin forță brută. Istoria post-colonială abundă în exemple de intervenții militare făcute în numele păcii sau democrației, dar motivate de interese economice.
Statul, de la arbitru la jucător
Înainte de 1990, atât în statele capitaliste, cât și în cele comuniste, statul avea atribuții limitate, dar esențiale: apărare, justiție, sănătate publică, ordine internă și reprezentare diplomatică. După prăbușirea Cortinei de Fier, ceva s-a schimbat. Statul nu a mai fost doar un arbitru între actori economici, ci a devenit el însuși un jucător influent, participând direct în economie și redistribuind resurse într-un mod tot mai netransparent.
Această schimbare a fost însoțită de o explozie a fiscalității. Taxele și impozitele au crescut pentru a hrăni aparatul birocratic și a susține „bunăstarea” personală a celor care administrează puterea. Contractele cu statul au devenit surse de îmbogățire pentru elitele politice, iar bugetul public – un rezervor de fonduri pentru partide și clientele lor.
TVA-ul – un simbol al inechității fiscale
TVA-ul este, în esență, o taxă regresivă. O taxă care lovește egal – și pe cel sărac, și pe cel bogat – dar care, în realitate, apasă disproporționat pe umerii celor cu venituri mici. Fie că e vorba de pâine, medicamente sau combustibil, statul colectează între 9% și 21% din orice tranzacție, fără să fi participat nici la muncă, nici la producție, nici la vânzare.
Așa cum remarca ironic Dan Negru – nu economist, nu politician, ci un simplu contribuabil – „statul n-a pus mâna pe făină, n-a frământat aluatul, n-a copt pâinea, n-a vândut-o și nici n-a cumpărat-o. Doar a încasat de la TOȚI.”
Această realitate este cu atât mai absurdă cu cât în SUA – țară cu o cultură fiscală diferită – TVA-ul nu există. În schimb, impozitarea se face pe consumul voluntar, pe venituri sau pe profit, nu pe fiecare etapă a producției și consumului.
România: între fiscalitate excesivă și crize inventate
În România, ziua de 4 iulie 2025 – Ziua Independenței în SUA – a fost marcată de o ironie amară. În timp ce Donald Trump anunța o reducere drastică a taxelor pentru cetățenii americani, guvernul român condus de Ilie Bolojan lansa un program economic care majora TVA-ul și contribuțiile sociale, inclusiv cele declarate anterior „neconstituționale”.
Într-o țară unde fiscalitatea atinge cote aberante – un muncitor cedează adesea peste 60% din venitul său sub formă de taxe, impozite, contribuții și accize – asemenea măsuri sunt percepute nu ca soluții, ci ca forme de constrângere fiscală fără echivalent în lumea democratică.
Și, totuși, clasa politică justifică aceste decizii în numele democrației, deși exact această democrație pare confiscată. Nu există transparență, nu există consultare reală, iar promisiunile electorale sunt abandonate cu o lejeritate care subminează încrederea publică. Politicieni care și-au tatuat angajamentele fiscale sau le-au semnat în direct le-au abandonat fără ezitare.
Protestul tăcut trebuie să devină vocal
În ultimele zile, au apărut petiții online pentru eliminarea pensiilor speciale, reducerea finanțării partidelor sau transparentizarea cheltuielilor bugetare. Dar lipsește o voce clară care să ceară eliminarea TVA-ului – acea taxă universală, dar profund inechitabilă.
Este momentul ca societatea civilă, contribuabilii, cetățenii simpli – fie prin proteste, petiții, mesaje publice sau campanii de conștientizare – să revendice un nou contract fiscal. Unul bazat pe echitate, nu pe exploatare; pe responsabilitate, nu pe obediență; pe reprezentare reală, nu pe confiscare democratică.
TVA-ul nu este inevitabil. Este o alegere.
America a ales alt drum. România poate – și trebuie – să-și pună întrebarea: Ce fel de stat vrem să fim? Unul care servește cetățeanul sau unul care îl taxează până la sărăcie?
Până când nu vom răspunde clar la această întrebare, orice discurs despre democrație rămâne o frază goală, iar TVA-ul – un simbol tăcut al unei libertăți pierdute.
