Europa redescoperă serviciul militar obligatoriu: Între nevoia de securitate și vocea tinerilor

Cu toate acestea, în efortul de a întări capacitățile defensive, o întrebare esențială rămâne marginalizată în discursul public: ce gândesc tinerii?

Criza de personal, impuls pentru o nouă paradigmă militară

Germania, în prezent confruntată cu un deficit de peste 50.000 de soldați față de ținta declarată, explorează un model de recrutare hibrid, inspirat din Norvegia. Ministrul Apărării, Boris Pistorius, propune o schemă în care toți tinerii să fie evaluați, dar doar o parte selectați, pe baza unor criterii de compatibilitate, competență și motivație. Ideea marchează o schimbare de paradigmă: nu se mai mizează pe mase, ci pe calitate, selecție și profesionalism.

Totuși, dacă voluntariatul „cu selecție” nu va acoperi golurile operaționale, opțiunea obligativității va reveni în forță pe masa deciziilor politice. Și nu doar în Germania. În Regatul Unit, de pildă, lideri conservatori au început, timid, să readucă în discuție ideea unui serviciu național cu caracter civic sau militar.

O generație sceptică în fața autorității

Dar cum convingi o generație crescută în libertate, modelată de valori pacifiste și în general refractară față de constrângeri instituționale, să îmbrace uniforma? Elisabeth Braw, expertă în politici de securitate la Atlantic Council, atrage atenția, într-un articol publicat de Politico, că acest aspect fundamental lipsește din ecuație: ascultarea și consultarea reală a celor vizați.

Generația Z nu poate fi motivată prin lozinci patriotice sau prin frică. Ea cere sens, transparență, oportunități. În acest context, recrutarea nu poate fi doar o problemă logistică sau administrativă, ci trebuie tratată ca o provocare societală profundă. E nevoie de o redefinire a contractului social între stat și cetățean.

Ce fel de armată ar dori să servească un tânăr în 2025?

Guvernele europene ar putea câștiga încrederea tinerilor dacă ar renunța la abordările verticale și ar construi mecanisme de consultare reale, cu participarea directă a generației tinere. Nu pentru a discuta doctrine de luptă, ci pentru a răspunde la întrebări de fond:

• Ce semnifică apărarea națională pentru un adolescent de 18 ani în 2025?

• Ce motivații l-ar putea convinge să participe?

• Ar considera util un serviciu care oferă formare digitală, licență de conducere, orientare profesională?

• Cum poate arăta o „armată inteligentă”, conectată la realitățile digitale ale epocii?

Aceste întrebări nu țin de PR militar, ci de legitimitatea democratică a unei eventuale relansări a recrutării. Într-o epocă a cetățeanului critic, mobilizarea nu mai poate fi unilaterală.

Lecția norvegiană: selecția ca prestigiu

Norvegia oferă un exemplu relevant. Printr-un sistem de selecție care pune accentul pe respect, echitate și merit, reușește să transforme participarea în serviciul militar într-o experiență valorizantă. O treime dintre cei care trec prin acest program aleg să rămână activi. Nu din obligație, ci din convingere.

Ideea-cheie este simplă: când construiești un sistem în care tinerii se simt implicați, ascultați și respectați, gradul de participare crește organic. Când în schimb impui, fără consultare, apare refuzul sau retragerea în pasivitate.

Dincolo de recrutare: un nou contract social

Europa nu se confruntă doar cu o criză de soldați, ci cu o criză de încredere între stat și cetățeni. Reînrolarea tinerilor în viața civică și militară nu poate fi doar o măsură de avarie, ci un proces de reconfigurare socială. Dacă serviciul militar va fi relansat – într-o formă sau alta – atunci generația Z nu trebuie tratată ca un simplu rezervor de forță de muncă. Trebuie implicată ca partener.

„Tinerii nu sunt doar posibili recruți. Sunt cetățenii de mâine, administratorii și decidenții viitorului. Iar orice decizie luată astăzi le va modela destinul”, subliniază Elisabeth Braw.

În fața provocărilor de securitate ale secolului XXI, apărarea colectivă nu mai este doar o chestiune de armament și bugete. Este, înainte de toate, o provocare de legitimitate democratică. Iar în această ecuație, vocea celor tineri nu mai poate fi amânată. E timpul să-i ascultăm. Poate că au deja răspunsurile pe care le căutăm.