136 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu: Între malpraxis medical, ipoteze de asasinat și un destin frânt prea devreme
Pe 15 iunie 1889, la ora 4 dimineața, într-o rezervă a sanatoriului doctorului Șuțu de pe strada Plantelor din București, se stingea din viață, în condiții rămase neelucidate, Mihai Eminescu – poetul național al românilor, la doar 39 de ani. Ultima sa dorință a fost modestă și profund simbolică: un pahar cu lapte și o bucată de hârtie pe care să scrie ultimele versuri, sfâșietoare prin sinceritatea lor: „Nu e păcat? / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”
Deși decesul său a fost consemnat oficial, misterul din jurul morții poetului persistă, alimentat de contradicții medicale, suspiciuni de malpraxis și chiar ipoteze privind un posibil asasinat cu tentă politică.
Cauza oficială: confuzie medicală și o „scândură” fatală
Documentele întocmite imediat după moartea sa, semnate de medicii Șuțu și Petrescu, omit un diagnostic clar. Eminescu este prezentat ca suferind de tulburări psihice, însă fără semne somatice alarmante. Paradoxal, creierul poetului nu a putut fi analizat la autopsie deoarece, potrivit medicului Gheorghe Marinescu, ar fi ajuns în stare avansată de degradare, „uitat” pe pervazul unei ferestre.
Versiunea promovată oficial a fost aceea că poetul a fost lovit în cap de un alt pacient internat în același sanatoriu, Petre Poenaru. Rana superficială de 2 cm de la nivelul scalpului s-ar fi infectat, provocând un erizipel, iar, în contextul unei endocardite nediagnosticate, a survenit decesul. Cu toate acestea, documentele medicale sunt incoerente, iar alți medici susțineau că rana se vindecase și nu putea fi considerată letală.
O moarte cauzată de... medicamente?
Multă vreme s-a crezut că Eminescu ar fi murit de sifilis în stadiu terminal, o ipoteză preluată din diagnosticele formulate în anii 1880 de doctori precum Julian Bogdan și Panait Zosin. Pe baza acestora, Eminescu a fost supus unui tratament considerat standard la acea vreme: administrarea de mercur sub formă de frecții sau injecții. Însă la finalul secolului XX și începutul secolului XXI, această abordare medicală a fost reevaluată și profund contestată de specialiști.
În 2014, într-o sesiune științifică organizată de Academia de Științe Medicale, profesorul Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române, afirma fără echivoc că Mihai Eminescu a fost victima unui caz grav de malpraxis: a fost diagnosticat greșit cu sifilis și otrăvit sistematic cu clorură de mercur, ceea ce a provocat în cele din urmă un stop cardio-respirator fatal. Teoria este susținută și de alți experți, precum neuropatologul Ovidiu Vuia, care, după o analiză minuțioasă a fișelor clinice și simptomatologiei, a concluzionat că Eminescu nu a suferit niciodată de sifilis și că nu prezenta semnele unei demențe paralitice.
Ce boală avea Eminescu, de fapt?
Boala de care a suferit Eminescu este astăzi identificată de specialiști drept tulburare bipolară (psihoză maniaco-depresivă), o afecțiune psihică non-letala, caracterizată prin alternanțe între episoade depresive și stări de exaltare. Primele manifestări apar în jurul anului 1883, dar nu i-au afectat creativitatea. Diagnosticat corect în Austria și Italia, poetul a fost chiar stabilizat acolo cu tratamente moderne pentru epoca respectivă.
Totuși, revenit în România, a fost supus unui regim medical dur și greșit, ce i-a agravat considerabil starea de sănătate. Combinația dintre epuizarea psihică, presiunea socială, munca intensă de jurnalist și tratamentele toxice a grăbit inevitabilul.
Ipoteza asasinatului politic: între conspirație și realitate
De la jumătatea secolului XX, în spațiul public și în cercurile academice a început să fie vehiculată o ipoteză mai sumbră: aceea că moartea lui Eminescu nu ar fi fost accidentală, ci provocată. Poetul era o voce puternică și incomodă în presa vremii, mai ales prin articolele sale din ziarul Timpul, unde critica vehement apropierea României de Austro-Ungaria și Germania, dar și politica internă.
Eminescu era implicat activ în „Societatea Carpații”, o organizație care milita pentru unirea tuturor provinciilor românești într-un stat numit „Dacia”. Acțiunile sale au dus la tensiuni diplomatice grave: în 1883, Austro-Ungaria a rupt relațiile cu România, iar Prusia amenința cu represalii. Potrivit cercetărilor lui M.N. Rusu și Theodor Codreanu, poetul ar fi fost supravegheat de serviciile secrete vieneze, iar activitatea sa ar fi fost atent monitorizată.
Rapoarte diplomatice ale epocii confirmă aceste suspiciuni: baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la București, nota că Eminescu era organizatorul unor mișcări studențești menite să agite spiritele în Transilvania și Bucovina. După un articol devastator în care îl critica dur pe ministrul Justiției, se pare că autoritățile ar fi decis neutralizarea sa.
Cu toate acestea, teoria asasinatului nu a fost niciodată confirmată oficial și rămâne una dintre multele necunoscute ale unei vieți frânte brusc.
Un geniu sacrificat în numele ignoranței și al fricii
La 136 de ani de la moartea sa, Mihai Eminescu continuă să fascineze nu doar prin opera sa poetică și jurnalistică, ci și prin circumstanțele tragice ale sfârșitului său. Rămas în conștiința colectivă drept simbol al culturii naționale, Eminescu este, totodată, una dintre cele mai tulburătoare victime ale neînțelegerii medicale, ale abuzurilor instituționale și – poate – ale unei politici de stat care l-a considerat, într-un moment istoric tensionat, mult prea periculos pentru a fi lăsat să vorbească.
Memoria sa rămâne vie, dar întrebările legate de moartea sa încă așteaptă un răspuns definitiv.
